Detalii joc
Assassin's Creed 4: Black Flag
Producător: Ubisoft Montreal
Distribuitor: Ubisoft
Platforme: Nintendo Wii U, PC, PlayStation 3, Xbox 360
Gen: Action
Data de lansare: 22 noiembrie 2013
Lumea piraților a fost dintotdeauna extrem de intrigantă, așa că nu e greu să ne dăm seama de ce a fost aleasă ca fundal pentru cel mai nou action/adventure produs de Ubisoft. Principiile romantice ale corsarilor se potrivesc de minune ideologiei solipsiste a Asasinilor (“nimic nu este adevărat, totul este permis”), în timp ce viața unui pirat constă în aproximativ aceleași activități pe care le-a întreprins orice fan înrăit în jocul precedent.
Dacă nu sunteți la curent cu evenimentele din serie, fiți fără grijă – atât povestirea-ramă, cât și cea din realitatea virtuală vizează personaje noi. Cunoștințe generale despre povestea generală ajută întotdeauna, dar ele nu sunt necesare înțelegerii acțiunii din Black Flag.
De altfel, n-am fost niciodată fanul povestirii-ramă a seriei AC, drept pentru care m-a bucurat într-o anumită măsură reducerea segmentelor din afara Animus-ului.
În lumea “reală”, jucătorul interpretează rolul celui mai nou angajat al Abstergo Entertainment, iar primă sarcină este explorarea vieții lui Edward Kenway, tatăl (respectiv bunicul) protagoniștilor din Assassin’s Creed III, sub pretextul studiului pentru un eventual joc video produs de corporație.
Edward e un liber-profesionist cu înclinări anarhice din Țara Galilor căruia îi e sortit să ucidă un Asasin (din fericire, trădător) și să îi preia identitatea pentru a se infiltra într-o conspirație de tip Illuminati, devenită clișeu pentru serie.
Dintre personajele istorice incluse, cel mai cunoscut este fără îndoială Edward Teach, alias Blackbeard, asupra căruia cronicile vremii cad de acord doar că era ridicol de greu de ucis.
Datorită faptului că povestea “a dat pagina”, rolurile personajelor secundare ies mai mult în evidență în raport cu protagonistul. Asta și, desigur, faptul că nu mai există momente din acelea ușor penibile, de genul te-ai luat la bătaie cu noul Papă.
Când nu e “la muncă”, adică în quest-ul principal, Edward caută comori pornind de la zvonuri pe care le aude prin taverne, își îmbunătățește echipamentul și armura, asasinează, bombardează și capturează ofițeri, forturi și nave, după caz, de la cârma navei proprietate personală, Jackdaw, sau își extinde lanțul de prăvălii și accesorii din obligatoria insulă a piraților.
Fără doar și poate, Black Flag se bucură de o lume vastă, plină până la refuz de activități acaparante care vă vor tenta să abandonați, cel puțin temporar, simbolul care împinge mai departe povestea principală.
Orașele mari pe care le putem explora sunt Kingston, Havana și Nassau, dar oricare din zecile de insulițe unde avem posibilitatea să coborâm ancora pot ascunde secrete, comori sau obiecte colecționabile pentru hârciogii din noi.
Pietrele mayașe ne provoacă la puzzle-uri de aranjare a unor forme geometrice pe obiecte din decor, iar coordonatele găsite în hârtii aflate în posesia cadavrelor peste care mai dăm ne trimit dintr-un colț în altul al hărții după cai verzi pe pereți.
Bine, pe drum e foarte posibil să găsim o balenă și nu ne putem abține să nu facem puțin pe căpitanul Ahab și, după ce răpunem bestia, să capturăm vreo două nave pentru imperiul comercial pe care îl extindem între două forturi atacate și inevitabilele investiții în pânze, cală și tunuri pentru a avea vreo șansă în zonele mai periculoase.
Uneori, arsenalul de hobby-uri pe care ni-l pune jocul la dispoziție e amețitor de mare, dar îndrăznesc să spun că e mai antrenant și interactiv decât mi s-a părut timpul petrecut în pielea lui Connor, în special în timpul abordărilor ambarcațiunilor cu care ne luptăm.
Odată ce sunt dezafectate, navele inamice pot fi distruse pentru o cantitate redusă de resurse sau capturate în urma unei lupte corp la corp cu echipajul rămas în viață (în scurta perioadă în care harpoanele trag “victima” înspre Jackdaw, putem accesa niște tunuri laterale pentru a curăța din echipaj înainte de lupta propriu-zisă).
După ce îndeplinim o serie de condiții, echipajul rămas se predă și putem distruge nava pentru a o repara pe a noastră, adăuga-o unei flote care produce bani transportând bunuri între porturi internaționale sau putem pur și simplu să prădăm bunurile pentru a le vinde comercianților din practic orice hub din joc.
Trebuie să subliniez că lupta navală este de departe cel mai spectaculos element întâlnit în single-player, atât pentru atmosferă, cât și pentru tacticile care optimizează șansele în fața unei nave echipate superior.
Imaginați-vă o furtună brutală, în care echipajul întinde pânzele, pregătește tunurile și se îmbărbătează cu cântece marinărești, în timp ce un stroboscop de trăznete inundă o galeră inamică mânată de intenția turbată de a ne transforma într-un șvaițer de scânduri fumegânde.
Chiar și după ce se instaurează sentimentul desuet al repetiției, parcă tot îți mai vine să testezi un rând de tunuri pe flota spaniolă înainte să tragi la mal.
Iar având în vedere curba de costuri necesare îmbunătățirii săbiilor, pistoalelor sau navei, luptele navale sunt una dintre cele mai eficiente metode de a strânge fondurile necesare.
Când, în cele din urmă, revenim la “secvențele” de memorie care compun campania “cu dramă” a lui Black Flag, ne întâmpină două guri de aer proaspăt de care avea nevoie de ceva timp seria.
Mă refer la nivelul de dificultate, în primul rând, și apoi la structura poveștii. Există, ca și înainte, niște obiective secundare pentru cei care ce urmăresc sincronizarea 100%, iar strecuratul joacă un rol ceva mai important în campanie decât în jocurile anterioare.
Din fericire, vegetația abundentă și arhitectura un pic mai liberă permisă de mediul Caraibelor oferă destule ascunzișuri, iar alarmele pot fi sabotate pentru a preveni o moarte prematură.
Povestea e și ea simțitor mai acaparantă. Edward Kenway e mai ușor de urmărit, conspirația pe care o descoperă are obiective mai clare și e mai ușor de empatizat cu personajele implicate.
În stadiul acesta al culturii populare, n-ar fi o demență să spunem că ne-am obișnuit cu antieroi și imperii care își abuzează coloniile, așa că e ușor de înțeles statul utopic la care aspiră protagonistul și pirații istorici integrați în campanie – Calico Jack, Anne Bonny, Blackbeard și mentorul său, Hornigold.
Elementele tipice AC-ului – explorarea hărții din puncte înalte și aterizări în căpițe de fân – vor fi semne de punctuație deja hiper-familiare fanilor seriei în cursul aventurii, dar ceea ce e nou sunt peisajele.
Orizonturi împodobite cu vegetații vibrante sunt doar un strat din multitudinea de forme care descriu scenografia și, dacă e un aspect la care Assassin’s Creed a excelat chiar și atunci când open-world însemna cinci side quest-uri repetate ad nauseaum și câteva minarete din care să te arunci, acela a fost arhitectura.
Chiar dacă orașele nu au complexitatea imperială a unor structuri din jocurile anterioare, lumea pare mai organică și variată în Black Flag.
Multiplayer-ul urmează formatul ajuns standard în titlurile similare, dar execuția e exemplară. Cele mai populare moduri de joc – Manhunt (în esență, un de-a v-ați ascunselea în care două echipe alternează rolurile de vânător și pradă) și Domination au rămas cap de afiș, iar dacă aveți înclinații cooperative, vi le puteți manifesta în modul Wolfpack.
Game Lab permite jucătorilor să creeze moduri de joc diferite alterând diverse variabile, cele mai populare fiind promovate în rândul comunității.
E o idee interesantă, dar creativitatea din păcate e limitată la alterarea unor valori numerice, ceea ce ratează câteva ocazii cu potențial foarte mare de a revoluționa piața “de raft” (creatorul de conținut din MMO-ul Neverwinter e un exemplu destul de bun pentru ce ar fi putut face Game Lab-ul ca să își merite numele).
Fiecare meci ne recompensează cu experiență și credite Abstergo. Iar odată ajunși la anumite niveluri, deblocăm abilități care ne ajută în meciuri. Există sloturi pentru arme, otrăvuri, abilități defensive și un fel de plasă de siguranță în cazul în care murim de mai multe ori la rând menită să echilibreze balanța.
Nimic nou sub soare, dar așa cum pe console serverele de The Last of Us și Uncharted 3 sunt pline până la refuz de oameni care se vânează la orice oră din zi sau din noapte (mai ales de când multiplayer-ul celui din urmă a devenit freeware), gata să repete la infinit o mână de hărți până când ating nivelul maxim și resetează totul pentru un tag de prestige, așa se întâmplă și cu fanii Assassin’s Creed.
Briz-briz-urile cu care vă puteți personaliza costumele, titlurile și challenge-urile imită practic tiparul Call of Duty, dar trebuie menționat că optimizarea și eficiența tehnică permite latențe mai mult decât decente și în condiții de lățime de bandă redusă, ceea ce e întotdeauna o bilă albă.
Dacă dintr-un motiv sau altul un jucător decide să părăsească meciul, există suficient de mulți gata să îi ia locul. Presupun că ăsta e marele avantaj în a juca ceva ce e la modă, dar fără îndoială Black Flag e unul din jocurile în care multiplayer-ul justifică ghiontul hotărâtor în vederea achiziției.
Câteva sute de ore dintr-un multiplayer orientat în jurul stealth-ului, observației și tacticilor, însoțite de o campanie AAA de o duzină (și probabil cea mai bună din serie de la Assassin’s Creed II încoace) și vreo două de sidequest-uri și explorare a unui mediu exotic deschis în cazul în care vreți să vă bucurați de tot artizanatul Ubisoft.
Dacă observăm elementele cu care “studioul format din oameni de etnii și religii diferite” a compus formula AC, vom vedea suma tehnicilor de condimentare întâlnite în jocurile open-world.
Factorul de dependență/recompensă, puzzle-urile tip matrice Raven și minigame-urile sunt doar trei artificii într-o panoplie de unelte pe care gamerii le cunosc foarte bine. Dar unde AC IV nu inovează prin mecanică, reușește să seducă prin atmosferă.
Verdictul portofelului: toate experimentele de lumi deschise cu care ne-a obișnuit Ubisoft au testat elemente de gameplay care converg într-un produs destul de elaborat și stufos. Cumpără-l fără remușcări.